Presedintele Asociatiei Nationale a Psihologilor de Familie din România Conf.univ.dr. Mariana Caluschi
Ultimul deceniu al secolului XX şi primul deceniu din secolul XXI pot fi comparate cu o „punte a suspinelor” de bucurie dar şi de durere pentru români.
Schimbările şi provocările antrenate de noua ordine socială, economică şi politică au avut şi au un impact multidimensional la nivelul societăţii româneşti. El este nuanţat şi crescut sub aspectele benefice dar şi negative de progresul cunoaşterii în toate domeniile, de fenomene ca informatizarea, globalizarea şi intrarea în comunitatea europeană etc.
Societatea contemporană este dinamizată de tendinţe opuse, conflicte, probleme ce solicită adaptare creatoare şi capacitate de previziune pentru a realiza o schimbare calitativă din mers. Cum se poate atinge acest deziderat?
„Timpurile shimbărilor sunt timpurile oportunităţilor. Când relaţiile dintre oameni şi lucruri se schimbă, noile juxtapuneri creează noi necesităţi şi dorinţe, oferă noi posibilităţi”. Această apreciere,ce aparţine lui John Naisbitt (Mind set, 2006), ne susţine în argumentarea ideii că orice provocare, problemă, conflict trebuie privite ca oportunităţi de schimbare şi progres.
Impactul produs de schimbarea socială şi câştigarea unor drepturi şi libertăţi, oferite de noua realitate socială şi politică românească, s-a reflectat şi la nivelul familiei sub aspecte benefice, pozitive dar şi negative. Dintre fenomenele negative amintim: creşterea numărului divorţurilor şi avorturilor, dezorganizarea temporară a familiei prin plecarea părinţilor la lucru în străinătate, etc. Dacă responsabilitatea pentru sănătatea familiei şi membrilor ei (în special sănătatea fizică) a intrat după 1989 în atribuţiile medicului de familie (1999), de sănătatea psihică şi educaţională – axe de excepţie pentru evoluţia şi progresul societăţii româneşti – nu se ocupă un specialist cu aceste responsabilităţi, deşi familia strigă după ajutor.
Între efectele negative cu impact în dezvoltarea copiilor şi structurarea personalităţii lor se înscriu fenomene şi stări afective pe care ei le percep ca: abandon, trădare, nedreptate, respingere, umilire etc. Aceste stări afective trăite ca răni ale sufletului stau la baza unor structuri, a unor pattern-uri, măşti pe care individul şi le asumă şi care îl fac să acţioneze în contradicţie cu adevărata lui fire, să fie blocat în dezvoltarea sa personală.
Lise Bourbeau, practician în dezvoltare personală, în lucrarea “Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înşine” (2006) consideră că rănile provocate de trădare, umilinţă, respingere, abandon, nedreptate stau la baza suferinţelor noastre şi “de fiecare dată când una dintre aceste răni se reactivează întreaga noastră fiinţă se simte trădată” şi, în consecinţă, dorind să ne ascundem de noi înşine şi de ceilalţi ceea ce nu putem să rezolvăm, ne punem o mască. Aceste măşti sunt:
1) masca de fugar când copilul este respins. Respingerea este o rană foarte profundă deoarece cel care suferă din cauza ei se simte respins în fiinţa lui; trăieşte sentimentul că este înlăturat.
În cazul copilului lăsat acasă în grija rudelor, el percepe situaţia în sensul că părinţii plecaţi nu vor să-l aibă lângă ei, nu îl iubesc, nu îl doresc. „Fugarul este persoana care se îndoieşte de dreptul ei la existenţă. El preferă în viaţă să nu se ataşeze de lucrurile materiale căci acestea l-ar împiedica să fugă atunci când doreşte. El se crede nul, fără valoare, are puţini prieteni şi caută singurătatea. El va căuta mereu iubirea părintelui (părinţilor) care l-au respins”.
Rana de respingere, spune autoarea citată (2006, p. 33), este atât de profundă încât fugarul este cel mai predispus la ură. El poate trece cu uşurinţă de la o fază de mare iubire la o mare ură, fapt ce indică marea lui suferinţă interioară.
2) Sentimentul (sau percepţia) stării de abandon, părăsire, lăsare la o parte conduce la asumarea măştii de dependent. Rana de abandon poate fi trăită în mai multe situaţii: când se naşte un nou copil în familie, primul copil poate simţi durerea că este abandonat; la fel când părinţii îl lasă în grija altuia în timpul vacanţelor sau când sunt plecaţi să muncească, când unul din părinţi este bolnav în timp îndelungat sau copilul fiind bolnav este lăsat singur în spital. Dependentul crede că nu poate reuşi nimic singur şi dependentul este cel mai predispus la a deveni victimă. Având dificultăţi în a lua singur deciziile are nevoie de a se simţi susţinut şi sprijinit în hotărârile pe care trebuie să le ia. Cea mai mare frică a dependentului este teama de singurătate.
3) Situaţia de umilire pe care adesea o simt copii ce provin din familii dezintegrate prin plecarea unui părinte, divorţ, are ca efect o rană adâncă de neuitat ce conduce la asumarea măştii de masochist. „Masochistul are comportamentul unei persoane care găseşte plăcere şi chiar satisfacţie în suferinţă”. El caută durerea şi umilirea într-un mod inconştient. Masochistul devine de obicei hipersensibil şi cel mai mărunt lucru poate să-l atingă. În consecinţă face orice pentru a nu-i răni pe ceilalţi şi imediat ce cineva din anturajul lui se simte nefericit el se simte responsabil. El îşi provoacă suferinţă neascultându-şi propriile trebuinţe fapt ce contribuie la alimentarea rănii de umilire. Cea mai mare frică a lui este de libertate ce i-ar putea provoca noi suferinţe.
4) O altă rană este trădarea. Trădarea are multiple faţete şi poate fi resimţită frecvent mai ales la vârstele mici. Ea conduce la asumarea măştii dominatorului. La nivelul comportamenelor şi a atitudinii interioare ale dominatorului „forţa” este o caracteristică comună tuturor persoanelor care au o rană de trădare. Ei trăiesc orice act de laşitate ca fiind o trădare. Dintre cele cinci măşti dominatorul este cel care are cele mai multe aştepări de la ceilalţi deoarece îi place să prevadă totul şi astfel să controloze totul. El este foarte abil în a ghici aşteptările celorlalţi şi face în aşa fel încât să nu se afle în situaţii de confruntare în care nu deţine controlul. Nu-i plac persoanele autoritare. Este sceptic, se confesează greu, minte cu uşurinţă, este manipulator şi intolerant. Cea mai mare teamă a lui este să nu fie renegat.
5) Deşi aproape toate persoanele descrise mai sus pot percepe situaţiile ca nedreptăţi, nedreptatea este o rană produsă de lipsa aprecierii, respectului şi recunoaşterii drepturilor şi meritelor cuiva.
O persoană care suferă de nedrepate este deci o persoană care nu se simte apreciată la justa ei valoare, care nu se simte respectată sau care nu crede că primeşte ceea ce merită. Trăirea acestei răni mai ales între 4 şi 6 ani, spune Lise Bourbeau, conduce la asumarea măştii rigidului. „Rigidul caută dreptate şi justiţie cu orice preţ. Devenind un perfecţionist va încerca să fie mereu corect. El este mai înclinat să simtă invidie pentru cei care au mai mult decât el”. Emoţia cea mai frecventă trăită de rigid este furia mai ales împotriva lui, dar prima lui reacţie când este furios este de a ataca pe altcineva. Are dificultăţi în a se simţi bine, fără a se simţi apoi vinovat şi în a-şi arăta afecţiunea.
Am adus în discuţie cele cinci răni şi cele cinci măşti deoarece ele sunt întâlnite la mulţi copii din familiile dezorganizate sau temporar dezintegrate.
La ora actuală familia strigă pe toată căile către comunitate: Help me!
Un răspuns pe care psihologii îl pot oferi, propus de noi, este psihologul de familie.
